COMPETIŢIA SPORTIVĂ ÎN VOVINAM VIET-VO-DAO

Din raţiunea de a exersa tehnicile, tacticile şi strategiile de luptă, dacă nu în condiţii reale măcar în condiţii “realiste”, au apărut sporturile de luptă.comp7

Studiul disciplinelor marţiale aplicative nu mai poate fi conceput astăzi fără desfăşurarea în paralel a unei activităţi de natură sportivă, iar Vovinam s-a înscris în acest curent de la început, şcoala noastră fiind creată când deja stilurile majore şi de referinţă ale momentului respectiv aveau sisteme competiţionale bine puse la punct.

Vovinam, ca disciplină marţială complexă, oferă o largă varietate de tehnici şi strategii de autoapărare şi luptă dar şi un sistem competiţional modern şi complet.

Bogăţia tehnico-tactică a programei de instruire este completată de viziunea morală şi filosofică a Vovinam-ului asupra rolului în societate al practicantului şi este sintetizată prin sintagma: “a fi puternic pentru a fi util”. Unul dintre mijloacele esenţiale utilizate pentru atingerea acestei viziuni este competiţia sportivă.

ROLUL COMPETIŢIEI DE LUPTĂ ŞI INTEGRAREA ACTIVITĂŢII SPORTIVE
DE LUPTĂ CU PRACTICA ARTELOR MARŢIALE

Una din cele mai importante idei şi descoperiri din artele marţiale este aceea că prin practica intensă şi constantă a luptei libere se dezvoltă o calitate importantă, rară, dar foarte valoroasă, şi anume un anumit tip de intuiţie.
Dacă facem un calcul simplu, vom constata că timpul cheltuit de către atacator pentru a decide şi a declanşa atacul este întotdeauna mai mic decât timpul necesar celui care este pus în situaţia de a se apăra, deoarece intervine etapa în care acesta trebuie să perceapă tipul de atac, să analizeze şi să ia decizia de a reacţiona, şi mai apoi să declanşeze apărarea sau contraatacul.
Singura soluţie care ne rămâne este ca prin exersarea îndelungată a luptei libere să ne dezvoltăm acea percepţie subconştientă, subtilă, a celor mai mici semne care anunţă declanşarea unui tip sau al altuia de atac, iar acest lucru să ne dea posibilitatea de a recupera acel handicap de timp.

A practica arte marţiale în scop de autoaparare şi luptă, şi în acelaşi timp a participa la activităţi competiţionale de luptă sportivă, nu reprezintă un compromis atât timp cât înţelegem rolul activităţii competiţionale ca fiind un mijloc specific de pregătire în formarea practicantului de arte marţiale complet.

O importantă cheie a performanţei este integrarea judicioasă a tuturor aspectelor şi obiectivelor procesului de instruire şi antrenament.

Înţelegerea acestui concept de integrare a activităţii competiţionale cu practica artei marţiale tradiţionale este de o importanţă majoră, pentru că doar astfel se vor putea concepe în mod corect şi echilibrat programele de lecţii şi cicluri de pregătire. Doar astfel, integrând judicios mijloacele de pregătire, se va putea practica arta marţială în respectul normelor şi idealurilor moştenite prin tradiţie, şi în acelaşi timp se vor putea îndeplini obiectivele de performanţă în activitatea competiţională.

Activitatea competiţională este limitată atât de atingerea scopului practic propus cât şi de vârstă.

De aceea este important să integram activitatea competiţională şi sportivă cu marile etape de instruire din viaţa practicantului de arte marţiale, iar din acest punct de vedere putem vorbi de o etapă premergăoare activităţii competiţionale, de etapa de implicare competiţională şi integrare a activităţii sportive cu celelalte obiective specifice de pregătire din arta marţială, şi în fine, de o etapă postcompetiţională.

Etapa precompetiţională este aceea în care practicantul începe iniţierea în tainele procedeelor de arte marţiale şi dobândeşte primele noţiuni de strategie. Este etapa în care deja trebuie să ne preocupam de aspectele motivaţionale, de cultivarea dorinţei de autodepăşire a practicantului. comp12

Etapa competiţională este aceea în care, aşa cum am arătat anterior, trebuie să integram cele două aspecte principale ale practicii artelor marţiale, cea aplicativă şi cea sportivă. Este, din punctul de vedere a etapizării proceselor de învăţare, corespunzătoare etapei de perfecţionare şi atingere a măiestriei tehnice.

Etapa postcompetiţională este cea în care, atât pe cosiderentul atingerii scopului propus prin activitatea competiţională cât şi pe considerentul vârstei, practicantul încetează activitatea sportivă, urmând ca în continuare să aprofundeze aspectele mai subtile ale artei marţiale în paralel cu implicarea sa în promovarea şi dezvoltarea stilului său, prin cultivarea unor noi generaţii de practicanţi.

Se cuvine să atragem atenţia asupra existenţei a încă unui nivel de integrare, poate chiar cel mai important dintre toate conceptele enunţate până acum şi anume, asupra integrării abilităţilor marţiale de luptă dobândite în urma procesului de pregătire şi antrenament cu viaţa de zi cu zi.

Majoritatea conflictelor şi agresiunilor cărora trebuie să le facem faţă în viaţă, poate chiar zilnic, nu sunt de natura fizică. Ele pot fi conflicte verbale, şantaje subtile sau chiar înfruntări de tipul negocierilor. Este important să înţelegem că reflexele de apărare şi contraatac dobândite în sala de antrenament, precum şi acea intuiţie specifică care se dezvoltă în urma practicii sincere şi susţinute a artelor marţiale, ne vor ajuta în toate aceste tipuri de situaţii, transformându-ne din învingatori pe suprafaţa de luptă, în învingători în viaţă.

ROLUL COMPETIŢIILOR SPORTIVE LA PROBELE TEHNICE ÎN FORMAREA PRACTICANTULUI DE VOVINAM VIET VO DAO

Esenţa metodelor tradiţionale de luptă şi autoapărare este utilizarea armelor naturale sau a diverselor arme albe şi obiecte în scopul anihilării unuia sau a mai multor adversari, prin atacarea zonelor vulnerabile, vitale.

Strategiile, tacticile prin care putem utiliza eficient aceste arme, naturale sau tradiţionale, în acelaşi timp apărându-ne în faţa atacurilor adversarilor, sunt nenumarate.

Principiile şi tehnicile de bază sunt însă aproape întotdeauna aceleaşi, însă abordarea particulară, specifică a acestor principii
şi tehnici este cea care dă caracterul aparte diferitelor şcoli şi stiluri de arte marţiale.

În componenţa formelor sunt codificate de obicei nu doar procedeele tehnice, ci mai ales concepţia tactică şi strategică a şcolilor şi stilurilor.

Pentru toate aceste şcoli, întrecerea sportivă s-a dovedit a fi mijlocul esenţial de călire a spiritului şi de punere în aplicare şi verificare a principiilor tactice ale şcolii. Totuşi, gama de tehnici ce pot fi utilizate într-o întrecere sportivă de luptă este mult restrânsă datorită periculozităţii majorităţii acestor tehnici, iar de utilizarea armelor albe nici nu poate fi vorba.

Astfel, o importanţă aparte în şcolile de arte marţiale tradiţionale o capătă competiţiile de tehnică, cu sau fără arme, ca forme individuale sau perechi, impuse sau creative.

Aici utilizarea armelor este fie nelimitată în cazul formelor individuale, pentru că este vorba de unul sau mai mulţi adversari imaginari a căror integritate nu poate fi pusă în pericol, fie perfect controlată în cazul formelor regizate cu parteneri, a căror integritate nu trebuie pusă în pericol.

Formele, fie că este vorba de cele individuale, fie de cele cu unul sau mai mulţi parteneri, reprezintă atât metode superioare de antrenament în artele marţiale cât şi probe de competiţie sportivă.

Ca metodă de antrenament, formele contribuie la dezvoltarea unor calităţi:
• de gândire tactică complexă, combinând strategii de atac şi apărare variate,
• de orientare în spaţiu, pentru că acţiunea se desfăşoară în cele patru direcţii şi cele trei niveluri, contra unuia sau mai multor adversari, imaginari sau reali,
• de adaptare la efort intens a sistemelor cardiovascular şi respirator, şi deci creşterea capacităţii de rezistenţă la efort a organismului, precum şi dezvoltarea capacităţilor combinate de viteză şi forţă în regim de rezistenţă, atât de preţuite în lupta liberă.

Ca probă competiţională, în arbitrarea probelor de forme se urmăreşte:
• respectarea traseului şi succesiunii tehnicilor şi combinaţiilor,
• nivelul pregătirii fizice, caracteristică a tuturor probelor sportive şi capacitatea de execuţie perfectă a tehnicilor şi combinaţiilor tactice în condiţii de efort intens,
• realismul trăirii marţiale prin aprecierea ritmului execuţiei, a expresiei privirii şi a “exploziei” de energie.

Se spune că cea mai bună pregătire pentru lupta liberă este antrenamentul formelor, şi că cea mai bună pregătire pentru înţelegerea şi execuţia corectă a formelor este lupta liberă. Aici se ascunde un sens adânc pe care doar practicând îl putem înţelege.

Acest principiu ne sugerează că pentru a fi eficient şi împlinit din punct de vedere marţial, practicantul trebuie să fie complet, practicant pasionat atât al luptei libere cât şi a formelor şi de aceea, în stilurile tradiţionale, ideea că un practicant poate favoriza una dintre laturi în detrimentul celeilalte invocând principiul specializării nu este considerată ca fiind acceptabilă.